versiune BETA

Nea Titi și cutia cu amintiri

Valer Bondor, sau Nea Titi, așa cum îl cunosc toți cei care iubesc Universitatea Cluj, a împlinit luni 86 de primăveri. În ciuda vârstei, este o prezență constantă la antrenamentele “studenților”, unde ajunge mereu printre primii. Nu vă imaginați că urmărește ședința tehnică liniștit, undeva în tribună, ori pe marginea terenului, în spatele gardului. Nu e genul. E unul dintre oamenii responsabili cu echipamentele sportive aferente unei astfel de sesiuni: mingi, jaloane, conuri, gărdulețe. De câteva săptămâni îl supără piciorul stâng, face controale periodice la medicul de familie, însă asta nu-l împiedică să se mențină cât poate de activ când e vorba de “U”. O imagine cu Nea Titi returnând un balon șutat de vreun jucător pe te miri unde, nu e una neapărat atipică. L-am întâlnit și de această dată în Parcul Sportiv “Iuliu Hațieganu”, pe terenul III, proaspăt reînsămânțat și tuns. “Hai să trăiești!”, e formula sa preferată de salut. Te întreabă cum ți-e ziua, după care se îngrijește să ți-o facă mai frumoasă. Nu e nevoie să-i ceri să-ți spună poveștile romantice ale Universității. Are inițiativa, totul e spontan, natural. Dacă e solicitat de către cei din staff, ori dacă vede ceva nelalocul lui pe teren, se scuză, își îndeplinește sarcina, revine, iar povestea merge mai departe. Amintirile lui Nea Titi sunt un balsam pentru sufletele alb-negre. Pentru că ele se intind pe durata câtorva zeci de ani, a unei vieți de om, vă vom prezenta în cele ce urmează un rezumat al discuției noastre. Prilej cu care vă veți intersecta cu figuri legendare precum Petru Emil, Viorel Mateianu, Andrei Sepci sau Titi Teașcă. Poftiți în vagoane, haideți să călătorim în timp!

1943, Sibiu. Ziua în care s-a îndrăgostit

Nu de vreo tânără de vârsta sa, asta s-a întâmplat mai târziu. Ci de “U” Cluj, echipă care la vremea respectivă juca în bejenie, la Sibiu, nord-vestul Transilvaniei revenindu-i Ungariei în urma Dictatului de la Viena. Avea 12 ani și-o rudă alături. Ia cuvântul Nea Titi.

A fost un meci foarte frumos, după cât pricepeam eu fotbalul la vârsta respectivă, firește. Unchiul meu m-a luat într-o zi deoparte și mi-a spus așa: nepoate, mergem la Sibiu să vedem echipa Clujului, pe Universitatea. Am fost extrem de emoționat, îți dai seama. Băieții jucau împotriva lui Carmen București, o trupă tare de tot, pe care, de altfel, au învins-o. Îmi amintesc că spectatorii au fost de partea noastră, am văzut un public extrem de disciplinat. Fotbaliștii jucau din plăcere, pentru suporteri, dar se putea citi pe chipul lor că le era dor de casă, de familii. Încă de pe atunci, din păcate, arbitrajul ne era defavorabil, însă am trecut mereu peste acest aspect și am rezistat tuturor piedicilor”, rememorează fanul “alb-negrilor”.

Prietenul tuturor “U”-iștilor

În acea zi, “U” a devenit parte din viața sa. Cu jucătorii, antrenorii și oficialii clubului a legat prietenii trainice. Cel mai bine s-a înțeles cu Petru Emil.

M-am împrietenit repede și m-am înțeles extraordinar cu toate generațiile de antrenori, jucători și conducători care au trecut pe la Universitatea, dar cu Petru Emil și cu familia sa am avut o relație specială. Discutam cu orele despre fotbal, analizam partidele din cap în coadă, glumeam. Ce-i drept, a fost un episod când l-am criticat nițel. Plecase la Dinamo și l-am luat tare: “Păi mă, omule, de ce mergi la Dinamo?”, l-am întrebat. “Păi să vezi, că așa și pe dincolo”, mi-a răspuns abătut. Am fost destul de amărât, dar după doi ani a revenit la Cluj. Ca antrenor, l-am simpatizat mult pe Andrei Sepci. Mai și glumeam cu el, era o fire tare veselă. El era genul de persoană care nu dramatiza dacă pierdem un meci, drept pentru care îl mai întrebam și eu: “Bandi bacsi (porecla lui Sepci, n.red), de ce nu se leagă jocul? A replicat imediat: “Lasă, vom arăta mai bine etapa viitoare!”. Crede-mă pe cuvânt, așa a fost! După o pasă mai proastă, “U” a câștigat nouă meciuri consecutive și a ajuns în paginile ziarelor vremii. Au fost aceste nouă victorii, după care a venit meciul cu Jiul Petroșani, o formație solidă, pe care l-am pierdut, deși nu se aștepta nimeni. Ăsta era farmecul Universității”, zâmbește Nea Titi.

Mateianu: “Ce rău îmi pare că nu am antrenat Universitatea Cluj!

Trecem la un episod care l-a avut în prim-plan pe marele Viorel Mateianu, fostul jucător al Științei Cluj, dar care n-a apucat niciodată să antreneze sub Feleac. În schimb, a scris istorie pe banca celor de la FC Baia Mare, unde a imprimat la sfârșitul anilor ’70, începutul anilor ’80, un sistem numit “Morișca”. Un procedeu prin care fotbaliștii își schimbau, pe rând, locul în teren.

Am organizat o deplasare cu trenul la Baia Mare, unde aveam meci în campionat. Am fost o garnitură întreagă. Știam unde locuiește Viorel Mateianu, undeva în centru. Galeria noastră a defilat în fața casei sale ca la o paradă. El a ieșit la geam, ne-a salutat, apoi a coborât și ne-a spus printre lacrimi: “Ce rău îmi pare că nu am antrenat Universitatea Cluj!”. Ne-a mărturisit, la un moment dat, că nu a fost dorit de conducerea noastră de atunci. N-am aflat niciodată motivul. Așa că a mers la Oradea, unde a făcut o treabă foarte bună”.

1965, finala câștigată pe “Republicii”

 Pe 11 iulie 1965, pe stadionul “Republicii” din București, Știința Cluj câștiga primul și singurul său trofeu de până acum, Cupa României, într-un meci cu Dinamo Pitești. “Studenții” s-au impus cu 2-1, golurile formației noastre fiind înscrise de Remus Câmpeanu și Zoltan Ivansuc. A fost o altă partidă legendară văzută pe viu de Nea Titi.

Eram la București, alături de un coleg care a copilărit cu Remus Câmpeanu. I-am spus că vreau să mergem la finală, iar el m-a intrebat dacă joacă Remus. I-am spus: “Da, e căpitanul echipei”. La partidă au fost undeva la 35.000 de spectatori. Tot stadionul era cu noi, cânta “Haide “U”! , “Haide “U”!”. Piteștiul nu a avut galerie. La golul lui Câmpeanu, a “explodat” stadionul. Ce a urmat după fluierul final, însă, a fost incredibil. Publicul a venit după echipă la Casa Armatei, unde s-a dat o masă. Jucătorii își făceau cu dificultate loc printre fanii care îi felicitau, îi îmbrățișau. Mulți dintre acei oameni fiind din București, ține minte, pentru că “U” devenise extrem de iubită în toată țara. Eu am rămas peste noapte în capitală, dar mi-au spus prietenii că mii de suporteri clujeni i-au întâmpinat pe băieți acasă și au făcut turul orașului. Două vorbe și despre antrenorul Teacșă, care a venit mai tâziu la “U”. El era um om dintr-o bucată, care spunea lucrurilor pe nume, iar asta a deranjat conducerea. A făcut mult bine Universității, care la un moment dat avea saună la stadion datorită lui. Era foarte apropiat de jucători, era prietenul lor. Dacă îl mulțumea felul în care se pregătea echipa, obișnuia să scoată bani din propriul buzunar și îi ducea pe fotbaliști la o bere și la un grătar. Avea el o vorbă: “Jucătorului îi prinde bine, din când în când, câte o bere și câte-un grătar”, adaugă Nea Titi.

Marius Popescu fluieră puternic, de trei ori, semn că antrenamentul a ajuns la final. Ajutat de câțiva colegi mai tineri, octogenarul strânge echipamentele de pe teren. Le duce iute într-un vestiar din apropiere, apoi ne îndreptăm spre ieșirea din parc. “Eu fac dreapta, aici. O iau prin Plopilor, aștept tramvaiul. Mă lasă exact în fața scării”.

 

În semn de respect pentru ceea ce înseamnă Valer Bondor pentru spiritul “Șepcilor roșii”, în iarna anului trecut el a primit din partea conducerii noastre cardul de membru FC Universitatea Cluj cu numărul 1.

Povestea unui alt membru cotizant al Universității o puteți reciti aici: http://bit.ly/2o7yTrt.

Foto (1): Cristian Cosma (Nea Titi, în stânga, alături de Remus Câmpeanu)

Foto (2): fcuniversitateacluj.ro (Nea Titi, în dreapta, alături de Remus Câmpeanu – stânga – și președintele Universității Cluj, Radu Constantea – centru).

 

Leave a Reply